luni, 13 august 2007

Vis sau realitate?


Era sansa vietii lui. Dupa aproape 3 luni de incercari nereusite, buchete de flori aruncate la cos, bomboane-inimioara mancate de Pufy (n.a cainele junei in cauza), Nuti capitulase. Nu fusese in zadar asediul si incet, incet, steagul biruintei se ivea deasupra turnului cel mai inalt. "Avea dreptate cine zicea ca o femeie e ca o stanca. Oricat de tare ar fii, picaturile de ploaie tot o macina in timp."
Costel era fericit. Perseverenta ii fusese rasplatita. A ajuns la locul intalnirii cu o jumatate de ora mai devreme. Casa il ingradea inexplicabil, il sufoca. Asteptarea era chinuitoare. Constientiza ca va ajunge mult prea devreme. Degeaba ocolise tot parcul. Tot prea devreme ajunsese. Cauta din priviri o banca si o gaseste. Se aseaza si isi aprinde o tigara. "O tigara se fumeaza in 4 minute. Nu-i nimic, mai fumez. Am destule la mine si oricum nu pot sa fumez de fata cu ea. Nu suporta fumul." Dupa fatidica jumatate de ora devenise nervos. "Ce face, mai. Uite, e 7 si 3 minute si nu apare. I s-o fi intamplat ceva. Sa o sun! Nu, ar fii prea de tot. Sa nu creada ca sunt chiar asa disperat. Trebuie sa apara."
La 7 si 6 minute apare si ea. intr-o rochie vaporoasa de vara, cu flori si o palarie de soare de sub care se vedea parul blond, bogat. Un zambet melancolic ii dadea un aer trist dar fermecator in acelasi timp. "Doamne, cat e de frumoasa!" Inima ii batea puternic si nu reusea sa inghita nodul care i se pusese in gat. Incepea sa transpire de emotii si asta nu e bine. "Ce dracu, ma. Revino-ti!"
"Buna", ii zise ea. "Ma astepti de mult?"
"Nnnu. Doa..doar ce am ajuns si eu. Eee pu..putin cam cald." Ea rade, amuzata de stinghereala lui. El ii ofera bratul si pornesc.
Dupa 20 de minute au ajuns. A vrut sa faca o impresie buna si a dus-o la Royal. Comanda, mananca. Dupa 2 pahare de vin, limba incepe sa i se dezghete. Ea s-a imbujorat. Rade cu pofta la glumele lui, ba chiar l-a atins de mai multe ori pe mana. "Doamne, Doamne, ce noroc am. Ii place".
Dar s-a facut tarziu si mai au de prins un film. Ii face semn chelnerului sa aduca nota. Acesta vine si o aseaza ceremonios pe coltul mesei din dreptul lui. Costel isi arunca ochii pe ea. "Cam piperat, dar merge. I-a placut si asta conteaza cel mai mult." Baga maina in interiorul hainei si ingalbeneste. Portofelul! L-a uitat acasa. Fiori reci ii traverseaza sira spinarii si bruboane de sudoare ii apar pe frunte. "Ce ai draga, te simti bine?" Privirea ei dezvaluie ingrijorarea. Asta il mangaie dar mult prea putin. "Cum dracu am uitat. Idiotu dracu ce sunt. Cum o scot? Ii zic ca trebuie sa merg la baie si fug pana acasa. Dar fac o ora pe drum si asta cu taxiul. Hmm. Vand ceasul. Ies in strada si incerc sa-l vand. E un cazino in colt, imposibil sa nu-l cumpere bodyguarzii. Dar ceasul costase 2 milioane nou. Acum abia daca face 500 de mii." Ii face semn chelnerului. Acesta vine. "Doua cafele, te rog!"

Voi lasa povestea aici. Va las pe voi sa-i gasiti un final. Cei mai malitiosi, pot sa-l vada pe eroul nostru tarat afara si batut de bodyguarzi in rusinea noii lui cuceriri. Sau optimistii ii pot inventa o bancnota de 5 milioane uitata in buzunarul hainei. It's up to you!

marți, 7 august 2007

Ploua ...


Azi mai mult ca niciodata mi-am dat seama ca ploua. Am constientizat fenomenul intr-un mod atat de senzitiv incat aproape ii simteam durerea. Daca un copil intreaba de ce ploua, poti sa ii spui ca Dumnezeu plange. Dar ce faci daca intreaba de ce plange Dumnezeu? Ai putea sa-i spui ca din vina lui, ca nu a fost cuminte?
Picuri marunti si desi, ca o hora olteneasca. Care nu au nimic in comun cu sentimentul varatic. Cu soarele, cu apa, cu bronzul. Ploaia e singura apa care nu arata a apa. E ceva fals, ca un Patapievici prin holurile Facultatii de Filosofie. Si timpul trece oribil de greu. De fapt, am impresia ca, din cand in cand, se opreste si el sub o prelata sau o streasina sa nu-l ploua. Si nimeni nu traieste, nimeni nu se bucura. Poate doar Bacovia s-ar fii bucurat dar morbid si ftizic.
E ceva fals in ploaie ...

Haven't you?












DeepThoughtsByJackHandey.com

vineri, 3 august 2007

Duet


El si ea in sufragerie in fata televizorului. El cu burta si maioul patat de mustar; ea cu bigudiuri in cap si cu gusa. Papucii de casa, rupti, lasau sa se vada un deget batran cu o unghie putin prea crescuta.
Pe ecranul televizorului doua corpuri se imbratisau, se departau, intr-un dans nesfarsit pe patinoar.
"Ce duet superb" zise el, zambind melancolic si aranjandu-si ochelarii pe nas.
"Cum adica duet draga? Ce, canta, ca sa fie duet?". Remarca ei, putin malitioasa lovi fara mila in orgoliul lui de intelectual. "Draga, esti naroada? De ce ma contrazici cand nu e cazul?". "Poftim?! Narod esti tu. Duet e atunci cand doi oameni canta. Mai pune si tu mana pe o carte ca te decrepesti de tot." Ochii scaparau fulgere verzi. Injuraturi dintre cele mai grozave stateau pe limba, luptandu-se cu constiinta deja satula. "Cand doi oameni fac ceva se cheama duet. Punct. Si nu vreau sa mai aud vreun cuvant." "Adica noi doi daca ne uitam la televizor, se cheama ca facem un duet? Daca taiam lemne impreuna, tot duet era?" Ochii i se umezesc; barbia ii tremura. Stie ca va plange si nu se poate abtine. Nu poate. "Da. Orice am face impreuna se cheama duet", impasibile, cuvintele lui declansara suvoiul. Ea plange si nu spune nimic. Isi aprinde o tigara printre sughituri. El trage cu coada ochiului. Ii pare rau, dar nu spune nimic. Intr-un fel ii pare amuzant hohotul ei care ii fac bigudiurile sa tresare. "Ma duc sa fac o cafea. Vrei?" "Da." Se duce in bucatarie si se intoarca dupa un sfert de ceas cu doua cesti aburinde. Lacrimile uscate, sclipeau in lumina apusului de soare. Amandoi sorb din cafea, plescaind usor de placere. Isi aprind cate o tigara. Rotocoale albastrui ii invaluie intr-un joc asemanator cu al siluetelor de pe gheata.
"Ce duet superb!"